. Fenomenele transpiraţiei se manifestau înainte doar o dată sau de două ori pe an, nu mai mult, şi în general în preajma comemorării... A comemorării...
(Imbecilule! Nu aminti niciodată de asta! Niciodată!)
Georges se ridică încetişor. Coapsele i se dezlipiră de lotoliul umed. Acum mirosul năvălise peste el, un miros oribil. Acea sudoare...
Acea sudoare de maimuţă.
Traversă biblioteca fără să arunce nici o privire bucăţilor de piele care luceau de transpiraţie. Casa era enormă, pierdută m mijlocul unui parc apărat de un zid împrejumuitor, prevăzut cKasupra cu un grilaj. Un domeniu născocit de megalomania lui Wemer, o enclavă feudală pe care o puteai parcurge în ilopul calului, şi astachiarîn mijlocul unui oraş mare, plin de hirouri şi uzine. Un castel anacronic, pe care municipalitatea dorise de mai multe ori să-1 treacă în rândul monumentelor istorice.
- Nu încă, protestase Georges. Am mijloacele de a întreţine casa fără să recurg la mila statului. Poate mai târziu...
Doamne! Dacă oamenii aceia ar fi ştiut adevărul, ar fi urlat de oroare şi ar fi rupt-o la fugă, uitând pe loc de propunerile lor de subvenţie!
Georges îşi înăbuşi un râs nervos. Accesele de ilaritate îl făceau să sughiţe şi să plângă. Din când în când îşi repeta că e nebun, pur şi simplu nebun, şi că răul care cangrena casa nu era decât produsul creierului său bolnav. Da, nebunia era o ipoteză seducătoare, aproape liniştitoare. O consolare. Numai că, din nefericire, nu credea deloc în ea.
- Inchipuiri, murmură el. Halucinaţii. Nimic din toate
astea nu există. Tu ai inventat totul.
Dar simţea pe coapse şi pe degete sudoarea fotoliului şi vedea lucind volumele mari, cu scoarţele pline de picăturile de transpiraţie. Şi mirosul! Mirosul de subsuoară, care domina totul.
