Transpiratie abundenta

 . Fenomenele transpiraţiei se manifestau înainte doar o dată sau de două ori pe an, nu mai mult, şi în general în preajma comemorării... A comemorării...
(Imbecilule! Nu aminti niciodată de asta! Niciodată!)
Georges se ridică încetişor. Coapsele i se dezlipiră de lotoliul umed. Acum mirosul năvălise peste el, un miros oribil. Acea sudoare...
Acea sudoare de maimuţă.
Traversă biblioteca fără să arunce nici o privire bucăţilor de piele care luceau de transpiraţie. Casa era enormă, pierdută m mijlocul unui parc apărat de un zid împrejumuitor, prevăzut cKasupra cu un grilaj. Un domeniu născocit de megalomania lui Wemer, o enclavă feudală pe care o puteai parcurge în ilopul calului, şi astachiarîn mijlocul unui oraş mare, plin de hirouri şi uzine. Un castel anacronic, pe care municipalitatea dorise de mai multe ori să-1 treacă în rândul monumentelor istorice.
-    Nu încă, protestase Georges. Am mijloacele de a întreţine casa fără să recurg la mila statului. Poate mai târziu...
Doamne! Dacă oamenii aceia ar fi ştiut adevărul, ar fi urlat de oroare şi ar fi rupt-o la fugă, uitând pe loc de propunerile lor de subvenţie!
Georges îşi înăbuşi un râs nervos. Accesele de ilaritate îl făceau să sughiţe şi să plângă. Din când în când îşi repeta că e nebun, pur şi simplu nebun, şi că răul care cangrena casa nu era decât produsul creierului său bolnav. Da, nebunia era o ipoteză seducătoare, aproape liniştitoare. O consolare. Numai că, din nefericire, nu credea deloc în ea.
-    Inchipuiri, murmură el. Halucinaţii. Nimic din toate
astea nu există. Tu ai inventat totul.
Dar simţea pe coapse şi pe degete sudoarea fotoliului şi vedea lucind volumele mari, cu scoarţele pline de picăturile de transpiraţie. Şi mirosul! Mirosul de subsuoară, care domina totul.

Panza de paianjen

Pânza aceea de păianjen arăta destul de ciudat în mijlocul statuilor de marmură, al covoarelor şi al oglinzilor înalte, dispuse de-a lungul coridorului. Dintr-o dată, divinităţile mito-logice ale Renaşterii păruseră prizonierele unui ghetou ciudat, aflate în aşteptarea unei exterminări apropiate. Acest gând îl liniştise momentan pe Georges şi îl făcuse să se lase cuprins de euforie, chiar dacă stia că adevăratul prizonier era el si numai el...
Da, munciseră din greu, cu mâinile protejate de nişte mănuşi vechi, dar spiralele rebele ale sârmei ghimpate le sfâşiaseră de mai multe ori hainele, crestându-le dureros pielea.
De fiecare dată, Georges avusese impresia că nişte colţi mici i se înfigeau în carne, ca să-i sfâşie muşchii, şi nu-şi putuse reţine o tresărire de panică. Exact ceea ce avea să se întâmple într-o zi, dacă pierdea controlul asupra situaţiei. Din fericire, Sarah era acolo, Sarah care îl salva de greşeli, de uitări, de absenţe. Tensiunea nervoasă pe care o suporta de atâţia ani îl lăsa din ce în ce mai des lipsit de apărare, de reflexe, incapabil să ia o hotărâre. Era cât se poate de conştient că, fără ajutorul
ei, s-ar fi îndreptat spre catastrofă. Prezenţa fetei era o adevărată binecuvântare.
-    Eşti aghiotantul meu, îi spunea el în glumă.
-    Sunt infirmiera ta, îi răspundea ea. Ştii bine că, fărâ îngrijirile mele, ai duce-o şi mai rău.
Cu siguranţă că avea dreptate. Oricum, se dovedise de mare ajutor la instalarea sârmei ghimpate.
-    Singur n-aş fi reuşit niciodată, îi spusese Georges.
Acum, restul casei este într-adevăr apărat.
Apărat, da, însă pentru cât timp? Sudoarea şi zgomotele deveniseră din ce în ce mai frecvente. De trei-patru luni, perioadele de repaus începuseră să se scurteze.