Foraje puturi pentru apa

Muriseră? Chiar puteai să fii sigur de asta? Citise că în I gipt fuseseră descoperite, în vasele funerare ale unui mor-mânt, nişte larve pe care puţină umiditate le readusese la viaţă, si asta în ciuda miilor de ani de somn. Poate că tot aşa stăteau lucrurile şi foraje în interiorul vitrinei. într-o zi, insectele pe care le credea uscate vor ieşi din amorţeală şi vor începe să se plimbe de colo până colo. Apucă mânerul şi trase spre el. Era o valijoară din lemn preţios, protejată de colţare din cupru. O deschise.
Pe catifeaua adâncită a alveolelor, stăteau şase brice' drep-te, cu lame sclipitoare. Câte unul pentru fiecare zi a săptămânii. Cel de duminică lipsea. Se afla între degetele statuii. Georges luă briciul de joi şi îl privi îndelung. O lamă frumoasă de oţel, o sabie la scară redusă. Pe mânerul scobit, din corn cizelat, se etalau iniţialele lui Werner Mareuil-Mondesco. Nişte litere mari, legate între ele pe un fond de arabescuri, asemenea unor coloane de templu pierdute în mijlocul vegetaţiei. Georges închise uşurel briciul. Un oţel suedez, călit ca sabia unui samurai. O asemenea foraje puturi apa realizare, atât de perfectă, era aproape de neconceput în zilele noastre. Georges ştia că nu trebuie să mângâie tăişul cu degetul, dacă nu voia să se cresteze până la os. Ca să te razi cu o astfel de armă trebuia să fii perfect stăpân pe tine, şi mâinile să nu-ţi tremure. La cea mai mică greşeală, îţi tăiai beregata. Pielea se deschidea fără să-ţi lase timp să simţi vreo durere... şi era deja prea târziu.
Georges puse briciul în buzunar şi ieşi din cort. Ochii din centrul oglinjoarei îl urmăreau mereu.
„Lasă-mă-n pace!" porunci el în gând. „Dă-mi pace, fiindcă treaba o fac pentru tine. Repar tâmpeniile tale. înţe-legi? Tampeniile tale!"
Deocamdată nu avea de ce se teme, statuia îl va lăsa în pace. Avea o misiune de îndeplinit. Ieşi din vitrină şi îi închise

Refugiul nebuniei

Nu - refugiul nebuniei era o capcană, o laşitate care îi permitea să nege realitatea primejdiei. O dată sau de două ori îi trecuse prin minte să se interneze. Era bogat, ar fi putut alege o clinică elegantă, confortabilă, dar ştia că procedând astfel nu rezolva deloc probiema.
Era răspunzător de ceea ce clocotea înăuntrul casei, era de datoria lui să reţină haosul între zidurile construcţiei, să împie-dice răul să se răspândească în afară, în parc, în oraş... El era paznicul blestemului, santinela tenebrelor. Trebuia să adminis-treze răul ca un contabil al ororii, şi asta până la moarte.
Se opri în pragul holului. Imensitatea încăperii îl ameţea puţin. Sala era atât de mare, încât nici un sistem de iluminat nu reuşea să o scoată în totah'tate din întuneric. Totdeauna rămâ-neau ici şi colo unghere obscure, bălţi de beznă care stagnau prin colţuri, în spatele statuilor de abanos, pe sub canapele. Georges avea grijă să nu se apropie niciodată de ele, de parcă petele de umbră ar fi ascuns vreo capcană.
Oglinzile care acopereau pereţii îi reflectau imaginea, aceea a unui bărbat înalt şi slab, cu părul foarte scurt, tuns perie, ca al militarilor. Doar o urmă de păr, care lăsa să i se zărească pielea roşiatică a capului golaş. Se văzu adus de spate şi bătrân. Viaţa trecuse ca un vis, ca un coşmar. Trăise într-o
veşnică spaimă, în aşteptarea momentului următor, a ceea ce vea sâ se petreacă foarte curând... Trăise fără să-şi dea seama de asta, prizonier al secretului acelei case, în timp ce oamenii ceilalţi se mişcau, liber, pe afară, faceau călătorii, iubeau femei, creşteau copii, se plictiseau aşteptând pensia, moartea... In definitiv, cine era mai câştigat? Ceilalţi sau el, paznicul unui secret uluitor?
Se scutură pentru a pune capăt contemplării acelei oglinzi cu umbre şi traversă holul în diagonală. Acum trebuia să meargă în sala comemorativă - şi perspectiva ÎI înspăimânta. Se opri în faţa uşii grele, cu ghinturi de aramă, ezitând