Marionete

In privinţa asta avea dreptate. Statuia de ceară care îl reprezenta pe el le făcea pe cele de la Muzeul Grevin să semcnc cu nişte marionete jalnice. Artistul modelator lucrase cu o grijă de maniac al detaliului, reconstituind fiecare cicatrice cu o fidelitate scrupuloasă. Nimic nu lipsea - de la aluniţe ,şi până la părul de pe piept, implantat cu mâna, fir cu fir. Culoarca cărnii era atât de reuşită, încât îţi venea ameţeală. Pe unu i vedeau sechelele unei insolaţii şi urmele unei jupuieli uşoarc. Sub spuma de săpun se zărea barba deasă care acoperea (>l >i ;i 111 vânătorului. Pentru această realizare fusese nevoic de luni întregi de muncâ înverşunată, de ore şi ore de poza, dc tienu mărate relevee anatomice.
Pe soclul vitrinei, un panou-legendă preciza origincu fic cărei cicatrice care marca torsul gol al lui Werner Mareuil Mondesco. Pe bicepsul drept se distinge o rană tn dc la lovitura de labă a unui leopard. Pepiept, în mijlocul mavelui pectoral stâng, gaura făcută de o săgeatâ indigeiui in provin cia...
Un monument stupid, ridicat pentru glorificaren unul flUl faron. Un monument de vanitate, care te lăsa fără glas. Tbti în ciuda aroganţei acelei realizări, nimeni nu îndrăznise \ l dată să râdă sau să facă. vreo glumă cât de mica 111 i ursul vizitelor-surpriză organizate de Werner. Atât de putemii ,i cra impresia de forţă ameninţătoare, sălbatică, pe care 0 di statuia, încât ezitai să-ţi baţi joc. Omul aceladeceara păreaatâl de real, atât de... viu! Briciul ţinut de mâna lui maiv părca o armă redutabilă. Ar fi fost de ajuns ca uriaşul să se îhto ki măture spaţiul cu braţul întins - pentru a tăia un gât sau a Cl o faţă. Dar era o prostie, nu putea să se întoarcă, nu i pentru că era vorba de o statuie. In copilăria lui, Georges îşi spusese asta de zeci de ori.
Vitrina, prin felul meşteşugit în care fusese concepula, provoca o senzaţie de stinghereală. Georges ştia că, sub piatra

Panza de paianjen

Pânza aceea de păianjen arăta destul de ciudat în mijlocul statuilor de marmură, al covoarelor şi al oglinzilor înalte, dispuse de-a lungul coridorului. Dintr-o dată, divinităţile mito-logice ale Renaşterii păruseră prizonierele unui ghetou ciudat, aflate în aşteptarea unei exterminări apropiate. Acest gând îl liniştise momentan pe Georges şi îl făcuse să se lase cuprins de euforie, chiar dacă stia că adevăratul prizonier era el si numai el...
Da, munciseră din greu, cu mâinile protejate de nişte mănuşi vechi, dar spiralele rebele ale sârmei ghimpate le sfâşiaseră de mai multe ori hainele, crestându-le dureros pielea.
De fiecare dată, Georges avusese impresia că nişte colţi mici i se înfigeau în carne, ca să-i sfâşie muşchii, şi nu-şi putuse reţine o tresărire de panică. Exact ceea ce avea să se întâmple într-o zi, dacă pierdea controlul asupra situaţiei. Din fericire, Sarah era acolo, Sarah care îl salva de greşeli, de uitări, de absenţe. Tensiunea nervoasă pe care o suporta de atâţia ani îl lăsa din ce în ce mai des lipsit de apărare, de reflexe, incapabil să ia o hotărâre. Era cât se poate de conştient că, fără ajutorul
ei, s-ar fi îndreptat spre catastrofă. Prezenţa fetei era o adevărată binecuvântare.
-    Eşti aghiotantul meu, îi spunea el în glumă.
-    Sunt infirmiera ta, îi răspundea ea. Ştii bine că, fărâ îngrijirile mele, ai duce-o şi mai rău.
Cu siguranţă că avea dreptate. Oricum, se dovedise de mare ajutor la instalarea sârmei ghimpate.
-    Singur n-aş fi reuşit niciodată, îi spusese Georges.
Acum, restul casei este într-adevăr apărat.
Apărat, da, însă pentru cât timp? Sudoarea şi zgomotele deveniseră din ce în ce mai frecvente. De trei-patru luni, perioadele de repaus începuseră să se scurteze.