Servicii de contabilitate

Wcrner, dar totdeauna de departe, în spatele lui, pentru că luiuror le era teamă de el.
Georges fusese multă vreme speriat de vitrină. La paispre-zece ani, la câteva luni după moartea tatălui sau, i se întâmpla să intre în sală cu un chibrit aprins în mână, de firma contabilitate parcă ar fi avut o armă.
- Nu eşti decât o lumânare, mormăia el apropiindu-se de statuie. Nimic altceva decât o lumânare. Aş putea să te topesc, dacă aş vrea!
Sarah se trase uşurel înapoi, pârăsindu-şi postul de obser-vaţie. Cunoştea pe de rost ceremonialul. Peste câteva minute, va fi rândul ei să intre în scenă.
Nu se mai putea mărgini să rămână în culise. Aveau să răsune cele trei lovituri de gong, semnalul de începere.
,,Pentru că am un rol de jucat", îşi spunea ea. ,,Am un rol f'rumos în această bu/onerie sângeroasă şi e timpul să ies în luminile rampei, să execut gesturile şi să declam textul scris pentru mine."
Era per/ect conştientă că, monologând în acest/el, destul de arti/icial, punea o distanţă între ea şi evenimente, tinea/rica la respect. Ţicnitul, nebunul, ţăcănitul, bu/oneria, reprezentatia, toate astea erau nişte cuvinte-cod, de care se agăţa pentru a-şi păstra sângele rece. Apela la /an/aronadă ca să nu tremure de /rică, asemenea copilului care, mergănd pe un drum cu/undat în întuneric, cântă îngroşându-şi glasul.
Tânăra se deplasă pe lângă zid, cu spatele lipit de tapetul de hârtie umed. Ştia că va veni la ea. Nebunul, ţicnitul, ţăcănitul va urca încet treptele ca să ajungă la ea. Totdeauna se întâmpla la fel

Refugiul nebuniei

Nu - refugiul nebuniei era o capcană, o laşitate care îi permitea să nege realitatea primejdiei. O dată sau de două ori îi trecuse prin minte să se interneze. Era bogat, ar fi putut alege o clinică elegantă, confortabilă, dar ştia că procedând astfel nu rezolva deloc probiema.
Era răspunzător de ceea ce clocotea înăuntrul casei, era de datoria lui să reţină haosul între zidurile construcţiei, să împie-dice răul să se răspândească în afară, în parc, în oraş... El era paznicul blestemului, santinela tenebrelor. Trebuia să adminis-treze răul ca un contabil al ororii, şi asta până la moarte.
Se opri în pragul holului. Imensitatea încăperii îl ameţea puţin. Sala era atât de mare, încât nici un sistem de iluminat nu reuşea să o scoată în totah'tate din întuneric. Totdeauna rămâ-neau ici şi colo unghere obscure, bălţi de beznă care stagnau prin colţuri, în spatele statuilor de abanos, pe sub canapele. Georges avea grijă să nu se apropie niciodată de ele, de parcă petele de umbră ar fi ascuns vreo capcană.
Oglinzile care acopereau pereţii îi reflectau imaginea, aceea a unui bărbat înalt şi slab, cu părul foarte scurt, tuns perie, ca al militarilor. Doar o urmă de păr, care lăsa să i se zărească pielea roşiatică a capului golaş. Se văzu adus de spate şi bătrân. Viaţa trecuse ca un vis, ca un coşmar. Trăise într-o
veşnică spaimă, în aşteptarea momentului următor, a ceea ce vea sâ se petreacă foarte curând... Trăise fără să-şi dea seama de asta, prizonier al secretului acelei case, în timp ce oamenii ceilalţi se mişcau, liber, pe afară, faceau călătorii, iubeau femei, creşteau copii, se plictiseau aşteptând pensia, moartea... In definitiv, cine era mai câştigat? Ceilalţi sau el, paznicul unui secret uluitor?
Se scutură pentru a pune capăt contemplării acelei oglinzi cu umbre şi traversă holul în diagonală. Acum trebuia să meargă în sala comemorativă - şi perspectiva ÎI înspăimânta. Se opri în faţa uşii grele, cu ghinturi de aramă, ezitând