Refugiul nebuniei

Nu - refugiul nebuniei era o capcană, o laşitate care îi permitea să nege realitatea primejdiei. O dată sau de două ori îi trecuse prin minte să se interneze. Era bogat, ar fi putut alege o clinică elegantă, confortabilă, dar ştia că procedând astfel nu rezolva deloc probiema.
Era răspunzător de ceea ce clocotea înăuntrul casei, era de datoria lui să reţină haosul între zidurile construcţiei, să împie-dice răul să se răspândească în afară, în parc, în oraş... El era paznicul blestemului, santinela tenebrelor. Trebuia să adminis-treze răul ca un contabil al ororii, şi asta până la moarte.
Se opri în pragul holului. Imensitatea încăperii îl ameţea puţin. Sala era atât de mare, încât nici un sistem de iluminat nu reuşea să o scoată în totah'tate din întuneric. Totdeauna rămâ-neau ici şi colo unghere obscure, bălţi de beznă care stagnau prin colţuri, în spatele statuilor de abanos, pe sub canapele. Georges avea grijă să nu se apropie niciodată de ele, de parcă petele de umbră ar fi ascuns vreo capcană.
Oglinzile care acopereau pereţii îi reflectau imaginea, aceea a unui bărbat înalt şi slab, cu părul foarte scurt, tuns perie, ca al militarilor. Doar o urmă de păr, care lăsa să i se zărească pielea roşiatică a capului golaş. Se văzu adus de spate şi bătrân. Viaţa trecuse ca un vis, ca un coşmar. Trăise într-o
veşnică spaimă, în aşteptarea momentului următor, a ceea ce vea sâ se petreacă foarte curând... Trăise fără să-şi dea seama de asta, prizonier al secretului acelei case, în timp ce oamenii ceilalţi se mişcau, liber, pe afară, faceau călătorii, iubeau femei, creşteau copii, se plictiseau aşteptând pensia, moartea... In definitiv, cine era mai câştigat? Ceilalţi sau el, paznicul unui secret uluitor?
Se scutură pentru a pune capăt contemplării acelei oglinzi cu umbre şi traversă holul în diagonală. Acum trebuia să meargă în sala comemorativă - şi perspectiva ÎI înspăimânta. Se opri în faţa uşii grele, cu ghinturi de aramă, ezitând

Transpiratie abundenta

 . Fenomenele transpiraţiei se manifestau înainte doar o dată sau de două ori pe an, nu mai mult, şi în general în preajma comemorării... A comemorării...
(Imbecilule! Nu aminti niciodată de asta! Niciodată!)
Georges se ridică încetişor. Coapsele i se dezlipiră de lotoliul umed. Acum mirosul năvălise peste el, un miros oribil. Acea sudoare...
Acea sudoare de maimuţă.
Traversă biblioteca fără să arunce nici o privire bucăţilor de piele care luceau de transpiraţie. Casa era enormă, pierdută m mijlocul unui parc apărat de un zid împrejumuitor, prevăzut cKasupra cu un grilaj. Un domeniu născocit de megalomania lui Wemer, o enclavă feudală pe care o puteai parcurge în ilopul calului, şi astachiarîn mijlocul unui oraş mare, plin de hirouri şi uzine. Un castel anacronic, pe care municipalitatea dorise de mai multe ori să-1 treacă în rândul monumentelor istorice.
-    Nu încă, protestase Georges. Am mijloacele de a întreţine casa fără să recurg la mila statului. Poate mai târziu...
Doamne! Dacă oamenii aceia ar fi ştiut adevărul, ar fi urlat de oroare şi ar fi rupt-o la fugă, uitând pe loc de propunerile lor de subvenţie!
Georges îşi înăbuşi un râs nervos. Accesele de ilaritate îl făceau să sughiţe şi să plângă. Din când în când îşi repeta că e nebun, pur şi simplu nebun, şi că răul care cangrena casa nu era decât produsul creierului său bolnav. Da, nebunia era o ipoteză seducătoare, aproape liniştitoare. O consolare. Numai că, din nefericire, nu credea deloc în ea.
-    Inchipuiri, murmură el. Halucinaţii. Nimic din toate
astea nu există. Tu ai inventat totul.
Dar simţea pe coapse şi pe degete sudoarea fotoliului şi vedea lucind volumele mari, cu scoarţele pline de picăturile de transpiraţie. Şi mirosul! Mirosul de subsuoară, care domina totul.