Traduceri legalizate Bucuresti

Era douăsprezece şi jumătate, trebuia să se gră-bească, Briciul îi atârna greu în buzunarul halatului de casă.

,,Eşti ţicnit", şopti o voce înfundată, în adâncul creierului său. „Eşti pur şi simplu ţicnit. Ar trebui să te internezi."

In mod ciudat, perspectiva unei eventuale intemări nu-1 speria. Visa la ea din traduceri autorizate când în când, ca la o vacanţă lungă şi binemeritată. I-ar fi plăcut să fie nebun. Ar fi vrut ca toate chinurile să i se poată reduce la câţiva termeni barbari, precum psihoză sau schizofrenie; dar această uşurare, această pace nu-i vor fi âcordate, era inutil să mai viseze la o astfel de portiţă de scăpare. Va trebui să suporte totul până la capăt. Să ia asupra lui blestemul.

Părăsi cabinetul şi porni în sus, pe scara traduceri legalizate imensă din hol. Respira cu o oarecare dificultate, şi o nevoie cumplită de a urina îi chinuia vezica. Străbătu un culoar, mergând în vârful picioarelor, pentru a-şi înăbuşi zgomotul paşilor. Intra pe teritoriul stăpânit de Sarah, în acea zonă unde el însuşi nu pătrundea decât în caz de extremă urgenţă. Având grijă să nu facă nici un zgomot, deschise uşa unui bufet şi se strecură în ascunzătoarea îngustă. în perete, la înălţimea unui om, fusese practicat un vizor care îţi permitea să urmăreşti tot ce se petrecea în camera vecină. Georges îşi lipi ochiul de ocularul traduceri legalizate de cauciuc, aşa cum se instalează la periscop un căpitan de submarin.

Lentila cuprindea în raza ei vizuală toată suprafaţa unei băi acoperite cu plăcuţe de marmură imaculată. înăuntru se mişca o femeie tânără, goală, cu trupul subţire şi musculos. Cu şoldurile înguste şi sânii mici. Capul, ca şi pubisul şi subsuori-le, îi era perfect ras. Georges scoase un lung suspin de uşurare. Sarah era perfectă, se îngrijea totdeauna. Putea să aibă încrede-re în ea. îşi şterse cu mâneca sudoarea de pe frunte şi trase o gură de aer. Deja respira ceva mai bine.

Transpiratie abundenta

 . Fenomenele transpiraţiei se manifestau înainte doar o dată sau de două ori pe an, nu mai mult, şi în general în preajma comemorării... A comemorării...
(Imbecilule! Nu aminti niciodată de asta! Niciodată!)
Georges se ridică încetişor. Coapsele i se dezlipiră de lotoliul umed. Acum mirosul năvălise peste el, un miros oribil. Acea sudoare...
Acea sudoare de maimuţă.
Traversă biblioteca fără să arunce nici o privire bucăţilor de piele care luceau de transpiraţie. Casa era enormă, pierdută m mijlocul unui parc apărat de un zid împrejumuitor, prevăzut cKasupra cu un grilaj. Un domeniu născocit de megalomania lui Wemer, o enclavă feudală pe care o puteai parcurge în ilopul calului, şi astachiarîn mijlocul unui oraş mare, plin de hirouri şi uzine. Un castel anacronic, pe care municipalitatea dorise de mai multe ori să-1 treacă în rândul monumentelor istorice.
-    Nu încă, protestase Georges. Am mijloacele de a întreţine casa fără să recurg la mila statului. Poate mai târziu...
Doamne! Dacă oamenii aceia ar fi ştiut adevărul, ar fi urlat de oroare şi ar fi rupt-o la fugă, uitând pe loc de propunerile lor de subvenţie!
Georges îşi înăbuşi un râs nervos. Accesele de ilaritate îl făceau să sughiţe şi să plângă. Din când în când îşi repeta că e nebun, pur şi simplu nebun, şi că răul care cangrena casa nu era decât produsul creierului său bolnav. Da, nebunia era o ipoteză seducătoare, aproape liniştitoare. O consolare. Numai că, din nefericire, nu credea deloc în ea.
-    Inchipuiri, murmură el. Halucinaţii. Nimic din toate
astea nu există. Tu ai inventat totul.
Dar simţea pe coapse şi pe degete sudoarea fotoliului şi vedea lucind volumele mari, cu scoarţele pline de picăturile de transpiraţie. Şi mirosul! Mirosul de subsuoară, care domina totul.