Trabuc cubanez

Momentul în care va trebui să o deschidă şi, repede, foarte repede, să aprindă lumina, astfel încât sala de expoziţie să nu-i apară ca o gaură neagra şi fără fund, ca o prăpastie înfricoşă-toare. Trase o gură mare de aer şi se agăţă de clanţă. Intrerupa-torul se afla înăuntru, la dreapta, lângă tocul uşii. Imediat ce era acţionat, se aprindea o baterie de reflectoare ce revărsa o lumină fără umbre, ca într-o sală de operaţii.
Georges făcu un pas, apoi încă unul. Sala era ocupată de o \'iirină imensă, în care fusese reconstituit, în mărime naturală, iin colţ de savană. Un panou de aramă, fixat pe soclu, purta inscripţia: Werner Mareuil-Mondesco. Katanga. 1948.
Georges se înfioră. Reconstituirea din spatele geamului Mindat era de o fidelitate extraordinară. într-un colţ al savanei, printre ierburi uscate şi tufişuri pline de mărăcini, fusese ridicat un cort din pânză groasă. In picioare, la poalele unui copac mort, albit de soare, un bărbat înalt, cu torsul gol, se radea cu un brici. O oglinjoară proptită la baza unei crengi îi permitea să-şi urmărească până şi cele mai mici gesturi. Cu faţa plină de săpun şi braţele ridicate pentru vecie, bărbatul îşi rădea, de peste treizeci de ani, obrazul stâng. Werner... Werner Mareuil-Mondesco, tatâl lui.
Georges se opri la jumătatea drumului, întrebându-se dacă va avea forţa să meargă mai departe. In general, se mulţumea să privească din pragul sălii, printr-un binoclu, vitrina - atât de tare îl înspăimânta statuia de ceară. Werner comandase execu-tarea ei după o serie de fotografii făcute în cursul unui safari. Era un capriciu de om bogat, o atracţie pe care îi plăcea să o dezvăluie la sfârşitul seratelor, pentru a le înveseli pe doamnele de condiţie bună, încălzite de şampanie şi de alcooluri tari.
- Haideţi să dăm o raită pe la cortul meu! striga în gura mare, agitându-şi trabucul. Veţi vedea o adevărată operă de artă, o reconstituire care o să vă lase cu gura căscată!

Refugiul nebuniei

Nu - refugiul nebuniei era o capcană, o laşitate care îi permitea să nege realitatea primejdiei. O dată sau de două ori îi trecuse prin minte să se interneze. Era bogat, ar fi putut alege o clinică elegantă, confortabilă, dar ştia că procedând astfel nu rezolva deloc probiema.
Era răspunzător de ceea ce clocotea înăuntrul casei, era de datoria lui să reţină haosul între zidurile construcţiei, să împie-dice răul să se răspândească în afară, în parc, în oraş... El era paznicul blestemului, santinela tenebrelor. Trebuia să adminis-treze răul ca un contabil al ororii, şi asta până la moarte.
Se opri în pragul holului. Imensitatea încăperii îl ameţea puţin. Sala era atât de mare, încât nici un sistem de iluminat nu reuşea să o scoată în totah'tate din întuneric. Totdeauna rămâ-neau ici şi colo unghere obscure, bălţi de beznă care stagnau prin colţuri, în spatele statuilor de abanos, pe sub canapele. Georges avea grijă să nu se apropie niciodată de ele, de parcă petele de umbră ar fi ascuns vreo capcană.
Oglinzile care acopereau pereţii îi reflectau imaginea, aceea a unui bărbat înalt şi slab, cu părul foarte scurt, tuns perie, ca al militarilor. Doar o urmă de păr, care lăsa să i se zărească pielea roşiatică a capului golaş. Se văzu adus de spate şi bătrân. Viaţa trecuse ca un vis, ca un coşmar. Trăise într-o
veşnică spaimă, în aşteptarea momentului următor, a ceea ce vea sâ se petreacă foarte curând... Trăise fără să-şi dea seama de asta, prizonier al secretului acelei case, în timp ce oamenii ceilalţi se mişcau, liber, pe afară, faceau călătorii, iubeau femei, creşteau copii, se plictiseau aşteptând pensia, moartea... In definitiv, cine era mai câştigat? Ceilalţi sau el, paznicul unui secret uluitor?
Se scutură pentru a pune capăt contemplării acelei oglinzi cu umbre şi traversă holul în diagonală. Acum trebuia să meargă în sala comemorativă - şi perspectiva ÎI înspăimânta. Se opri în faţa uşii grele, cu ghinturi de aramă, ezitând