Trabuc cubanez

Momentul în care va trebui să o deschidă şi, repede, foarte repede, să aprindă lumina, astfel încât sala de expoziţie să nu-i apară ca o gaură neagra şi fără fund, ca o prăpastie înfricoşă-toare. Trase o gură mare de aer şi se agăţă de clanţă. Intrerupa-torul se afla înăuntru, la dreapta, lângă tocul uşii. Imediat ce era acţionat, se aprindea o baterie de reflectoare ce revărsa o lumină fără umbre, ca într-o sală de operaţii.
Georges făcu un pas, apoi încă unul. Sala era ocupată de o \'iirină imensă, în care fusese reconstituit, în mărime naturală, iin colţ de savană. Un panou de aramă, fixat pe soclu, purta inscripţia: Werner Mareuil-Mondesco. Katanga. 1948.
Georges se înfioră. Reconstituirea din spatele geamului Mindat era de o fidelitate extraordinară. într-un colţ al savanei, printre ierburi uscate şi tufişuri pline de mărăcini, fusese ridicat un cort din pânză groasă. In picioare, la poalele unui copac mort, albit de soare, un bărbat înalt, cu torsul gol, se radea cu un brici. O oglinjoară proptită la baza unei crengi îi permitea să-şi urmărească până şi cele mai mici gesturi. Cu faţa plină de săpun şi braţele ridicate pentru vecie, bărbatul îşi rădea, de peste treizeci de ani, obrazul stâng. Werner... Werner Mareuil-Mondesco, tatâl lui.
Georges se opri la jumătatea drumului, întrebându-se dacă va avea forţa să meargă mai departe. In general, se mulţumea să privească din pragul sălii, printr-un binoclu, vitrina - atât de tare îl înspăimânta statuia de ceară. Werner comandase execu-tarea ei după o serie de fotografii făcute în cursul unui safari. Era un capriciu de om bogat, o atracţie pe care îi plăcea să o dezvăluie la sfârşitul seratelor, pentru a le înveseli pe doamnele de condiţie bună, încălzite de şampanie şi de alcooluri tari.
- Haideţi să dăm o raită pe la cortul meu! striga în gura mare, agitându-şi trabucul. Veţi vedea o adevărată operă de artă, o reconstituire care o să vă lase cu gura căscată!

Marionete

In privinţa asta avea dreptate. Statuia de ceară care îl reprezenta pe el le făcea pe cele de la Muzeul Grevin să semcnc cu nişte marionete jalnice. Artistul modelator lucrase cu o grijă de maniac al detaliului, reconstituind fiecare cicatrice cu o fidelitate scrupuloasă. Nimic nu lipsea - de la aluniţe ,şi până la părul de pe piept, implantat cu mâna, fir cu fir. Culoarca cărnii era atât de reuşită, încât îţi venea ameţeală. Pe unu i vedeau sechelele unei insolaţii şi urmele unei jupuieli uşoarc. Sub spuma de săpun se zărea barba deasă care acoperea (>l >i ;i 111 vânătorului. Pentru această realizare fusese nevoic de luni întregi de muncâ înverşunată, de ore şi ore de poza, dc tienu mărate relevee anatomice.
Pe soclul vitrinei, un panou-legendă preciza origincu fic cărei cicatrice care marca torsul gol al lui Werner Mareuil Mondesco. Pe bicepsul drept se distinge o rană tn dc la lovitura de labă a unui leopard. Pepiept, în mijlocul mavelui pectoral stâng, gaura făcută de o săgeatâ indigeiui in provin cia...
Un monument stupid, ridicat pentru glorificaren unul flUl faron. Un monument de vanitate, care te lăsa fără glas. Tbti în ciuda aroganţei acelei realizări, nimeni nu îndrăznise \ l dată să râdă sau să facă. vreo glumă cât de mica 111 i ursul vizitelor-surpriză organizate de Werner. Atât de putemii ,i cra impresia de forţă ameninţătoare, sălbatică, pe care 0 di statuia, încât ezitai să-ţi baţi joc. Omul aceladeceara păreaatâl de real, atât de... viu! Briciul ţinut de mâna lui maiv părca o armă redutabilă. Ar fi fost de ajuns ca uriaşul să se îhto ki măture spaţiul cu braţul întins - pentru a tăia un gât sau a Cl o faţă. Dar era o prostie, nu putea să se întoarcă, nu i pentru că era vorba de o statuie. In copilăria lui, Georges îşi spusese asta de zeci de ori.
Vitrina, prin felul meşteşugit în care fusese concepula, provoca o senzaţie de stinghereală. Georges ştia că, sub piatra