Wcrner, dar totdeauna de departe, în spatele lui, pentru că luiuror le era teamă de el.
Georges fusese multă vreme speriat de vitrină. La paispre-zece ani, la câteva luni după moartea tatălui sau, i se întâmpla să intre în sală cu un chibrit aprins în mână, de firma contabilitate parcă ar fi avut o armă.
- Nu eşti decât o lumânare, mormăia el apropiindu-se de statuie. Nimic altceva decât o lumânare. Aş putea să te topesc, dacă aş vrea!
Sarah se trase uşurel înapoi, pârăsindu-şi postul de obser-vaţie. Cunoştea pe de rost ceremonialul. Peste câteva minute, va fi rândul ei să intre în scenă.
Nu se mai putea mărgini să rămână în culise. Aveau să răsune cele trei lovituri de gong, semnalul de începere.
,,Pentru că am un rol de jucat", îşi spunea ea. ,,Am un rol f'rumos în această bu/onerie sângeroasă şi e timpul să ies în luminile rampei, să execut gesturile şi să declam textul scris pentru mine."
Era per/ect conştientă că, monologând în acest/el, destul de arti/icial, punea o distanţă între ea şi evenimente, tinea/rica la respect. Ţicnitul, nebunul, ţăcănitul, bu/oneria, reprezentatia, toate astea erau nişte cuvinte-cod, de care se agăţa pentru a-şi păstra sângele rece. Apela la /an/aronadă ca să nu tremure de /rică, asemenea copilului care, mergănd pe un drum cu/undat în întuneric, cântă îngroşându-şi glasul.
Tânăra se deplasă pe lângă zid, cu spatele lipit de tapetul de hârtie umed. Ştia că va veni la ea. Nebunul, ţicnitul, ţăcănitul va urca încet treptele ca să ajungă la ea. Totdeauna se întâmpla la fel
Se afișează postările cu eticheta contabilitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta contabilitate. Afișați toate postările
duminică, 8 mai 2011
Scoala de soferi ieftina
Ani de zile, Georges se mulţumise cu o vizită lunară, deschizând puţin uşa sălii şi privind din prag, cu binoclul. Uneori, în zilele de angoasă, fusese asaltat de bănuieli. Oare părul de pe pieptuJ statuii nu devenise mai cărunt decât înainte? Oare barba care îi acoperea obrajii nu devenise mai deasă? O vreme, fusese convins că, după moartea lui Werner, statuia îmbătrânea în locul lui, nemişcată, în acel colţ de savană aflat la adăpost de timp, iar tulburarea lui ajunsese până la limitele insuportabilului.
Alteori îşi spunea că în cavoul familiei fusese scoala de soferi coborât un sicriu gol şi că adevăratul cadavru al tatălui său se afla acolo, de cealaltă parte a geamului, conservat în mod mira-culos prin arta uluitoare a unui îmbălsămător pentru oame-nii bogaţi. Fusese nevoie de multe eforturi ca să se convingă că în sală nu era decât o prea realistă statuie de ceară. De altfel, nu numai el avea această senzaţie stingheritoare. Servitoarele care se succedaseră în casă refuzau treptat să mai aibă grijă de vitrină.
- E prea fragilă, spuneau ele. Mi-e frică să nu sparg ceva. Dar Georges ştia că minţeau. In realitate, le era teamă sa intre în vitrină pentru a şterge de praf colosul de ceară cu torsul plin de cicatrice. Le era frică să nu-1 gâdile cu pămătuful lor, să nu-i provoace o mişcare de mânie, o... Un braţ care se întinde, cu mâna strânsăpe mănerul unui brici lung. Un/ulger circular de oţel, care secţionează un gât şi smulge aşchii de os din vertebrele cervicale.
Georges le înţelegea repulsia. Cu timpul, renunţase, lăsând statuia să se umple încet de praf. Vitrina rămăsese acolo, în inima casei, închistată, performanţă a prostului-gust de care se vorbise mult cândva la seratele mondene. (,,Aţi văzut vitrina lui Mareuil-Mondesco? Dumnezeule, cum poate să fie cineva atât de vulgar?")
Alteori îşi spunea că în cavoul familiei fusese scoala de soferi coborât un sicriu gol şi că adevăratul cadavru al tatălui său se afla acolo, de cealaltă parte a geamului, conservat în mod mira-culos prin arta uluitoare a unui îmbălsămător pentru oame-nii bogaţi. Fusese nevoie de multe eforturi ca să se convingă că în sală nu era decât o prea realistă statuie de ceară. De altfel, nu numai el avea această senzaţie stingheritoare. Servitoarele care se succedaseră în casă refuzau treptat să mai aibă grijă de vitrină.
- E prea fragilă, spuneau ele. Mi-e frică să nu sparg ceva. Dar Georges ştia că minţeau. In realitate, le era teamă sa intre în vitrină pentru a şterge de praf colosul de ceară cu torsul plin de cicatrice. Le era frică să nu-1 gâdile cu pămătuful lor, să nu-i provoace o mişcare de mânie, o... Un braţ care se întinde, cu mâna strânsăpe mănerul unui brici lung. Un/ulger circular de oţel, care secţionează un gât şi smulge aşchii de os din vertebrele cervicale.
Georges le înţelegea repulsia. Cu timpul, renunţase, lăsând statuia să se umple încet de praf. Vitrina rămăsese acolo, în inima casei, închistată, performanţă a prostului-gust de care se vorbise mult cândva la seratele mondene. (,,Aţi văzut vitrina lui Mareuil-Mondesco? Dumnezeule, cum poate să fie cineva atât de vulgar?")
Refugiul nebuniei
Nu - refugiul nebuniei era o capcană, o laşitate care îi permitea să nege realitatea primejdiei. O dată sau de două ori îi trecuse prin minte să se interneze. Era bogat, ar fi putut alege o clinică elegantă, confortabilă, dar ştia că procedând astfel nu rezolva deloc probiema.
Era răspunzător de ceea ce clocotea înăuntrul casei, era de datoria lui să reţină haosul între zidurile construcţiei, să împie-dice răul să se răspândească în afară, în parc, în oraş... El era paznicul blestemului, santinela tenebrelor. Trebuia să adminis-treze răul ca un contabil al ororii, şi asta până la moarte.
Se opri în pragul holului. Imensitatea încăperii îl ameţea puţin. Sala era atât de mare, încât nici un sistem de iluminat nu reuşea să o scoată în totah'tate din întuneric. Totdeauna rămâ-neau ici şi colo unghere obscure, bălţi de beznă care stagnau prin colţuri, în spatele statuilor de abanos, pe sub canapele. Georges avea grijă să nu se apropie niciodată de ele, de parcă petele de umbră ar fi ascuns vreo capcană.
Oglinzile care acopereau pereţii îi reflectau imaginea, aceea a unui bărbat înalt şi slab, cu părul foarte scurt, tuns perie, ca al militarilor. Doar o urmă de păr, care lăsa să i se zărească pielea roşiatică a capului golaş. Se văzu adus de spate şi bătrân. Viaţa trecuse ca un vis, ca un coşmar. Trăise într-o
veşnică spaimă, în aşteptarea momentului următor, a ceea ce vea sâ se petreacă foarte curând... Trăise fără să-şi dea seama de asta, prizonier al secretului acelei case, în timp ce oamenii ceilalţi se mişcau, liber, pe afară, faceau călătorii, iubeau femei, creşteau copii, se plictiseau aşteptând pensia, moartea... In definitiv, cine era mai câştigat? Ceilalţi sau el, paznicul unui secret uluitor?
Se scutură pentru a pune capăt contemplării acelei oglinzi cu umbre şi traversă holul în diagonală. Acum trebuia să meargă în sala comemorativă - şi perspectiva ÎI înspăimânta. Se opri în faţa uşii grele, cu ghinturi de aramă, ezitând
Era răspunzător de ceea ce clocotea înăuntrul casei, era de datoria lui să reţină haosul între zidurile construcţiei, să împie-dice răul să se răspândească în afară, în parc, în oraş... El era paznicul blestemului, santinela tenebrelor. Trebuia să adminis-treze răul ca un contabil al ororii, şi asta până la moarte.
Se opri în pragul holului. Imensitatea încăperii îl ameţea puţin. Sala era atât de mare, încât nici un sistem de iluminat nu reuşea să o scoată în totah'tate din întuneric. Totdeauna rămâ-neau ici şi colo unghere obscure, bălţi de beznă care stagnau prin colţuri, în spatele statuilor de abanos, pe sub canapele. Georges avea grijă să nu se apropie niciodată de ele, de parcă petele de umbră ar fi ascuns vreo capcană.
Oglinzile care acopereau pereţii îi reflectau imaginea, aceea a unui bărbat înalt şi slab, cu părul foarte scurt, tuns perie, ca al militarilor. Doar o urmă de păr, care lăsa să i se zărească pielea roşiatică a capului golaş. Se văzu adus de spate şi bătrân. Viaţa trecuse ca un vis, ca un coşmar. Trăise într-o
veşnică spaimă, în aşteptarea momentului următor, a ceea ce vea sâ se petreacă foarte curând... Trăise fără să-şi dea seama de asta, prizonier al secretului acelei case, în timp ce oamenii ceilalţi se mişcau, liber, pe afară, faceau călătorii, iubeau femei, creşteau copii, se plictiseau aşteptând pensia, moartea... In definitiv, cine era mai câştigat? Ceilalţi sau el, paznicul unui secret uluitor?
Se scutură pentru a pune capăt contemplării acelei oglinzi cu umbre şi traversă holul în diagonală. Acum trebuia să meargă în sala comemorativă - şi perspectiva ÎI înspăimânta. Se opri în faţa uşii grele, cu ghinturi de aramă, ezitând
Panza de paianjen
Pânza aceea de păianjen arăta destul de ciudat în mijlocul statuilor de marmură, al covoarelor şi al oglinzilor înalte, dispuse de-a lungul coridorului. Dintr-o dată, divinităţile mito-logice ale Renaşterii păruseră prizonierele unui ghetou ciudat, aflate în aşteptarea unei exterminări apropiate. Acest gând îl liniştise momentan pe Georges şi îl făcuse să se lase cuprins de euforie, chiar dacă stia că adevăratul prizonier era el si numai el...
Da, munciseră din greu, cu mâinile protejate de nişte mănuşi vechi, dar spiralele rebele ale sârmei ghimpate le sfâşiaseră de mai multe ori hainele, crestându-le dureros pielea.
De fiecare dată, Georges avusese impresia că nişte colţi mici i se înfigeau în carne, ca să-i sfâşie muşchii, şi nu-şi putuse reţine o tresărire de panică. Exact ceea ce avea să se întâmple într-o zi, dacă pierdea controlul asupra situaţiei. Din fericire, Sarah era acolo, Sarah care îl salva de greşeli, de uitări, de absenţe. Tensiunea nervoasă pe care o suporta de atâţia ani îl lăsa din ce în ce mai des lipsit de apărare, de reflexe, incapabil să ia o hotărâre. Era cât se poate de conştient că, fără ajutorul
ei, s-ar fi îndreptat spre catastrofă. Prezenţa fetei era o adevărată binecuvântare.
- Eşti aghiotantul meu, îi spunea el în glumă.
- Sunt infirmiera ta, îi răspundea ea. Ştii bine că, fărâ îngrijirile mele, ai duce-o şi mai rău.
Cu siguranţă că avea dreptate. Oricum, se dovedise de mare ajutor la instalarea sârmei ghimpate.
- Singur n-aş fi reuşit niciodată, îi spusese Georges.
Acum, restul casei este într-adevăr apărat.
Apărat, da, însă pentru cât timp? Sudoarea şi zgomotele deveniseră din ce în ce mai frecvente. De trei-patru luni, perioadele de repaus începuseră să se scurteze.
Da, munciseră din greu, cu mâinile protejate de nişte mănuşi vechi, dar spiralele rebele ale sârmei ghimpate le sfâşiaseră de mai multe ori hainele, crestându-le dureros pielea.
De fiecare dată, Georges avusese impresia că nişte colţi mici i se înfigeau în carne, ca să-i sfâşie muşchii, şi nu-şi putuse reţine o tresărire de panică. Exact ceea ce avea să se întâmple într-o zi, dacă pierdea controlul asupra situaţiei. Din fericire, Sarah era acolo, Sarah care îl salva de greşeli, de uitări, de absenţe. Tensiunea nervoasă pe care o suporta de atâţia ani îl lăsa din ce în ce mai des lipsit de apărare, de reflexe, incapabil să ia o hotărâre. Era cât se poate de conştient că, fără ajutorul
ei, s-ar fi îndreptat spre catastrofă. Prezenţa fetei era o adevărată binecuvântare.
- Eşti aghiotantul meu, îi spunea el în glumă.
- Sunt infirmiera ta, îi răspundea ea. Ştii bine că, fărâ îngrijirile mele, ai duce-o şi mai rău.
Cu siguranţă că avea dreptate. Oricum, se dovedise de mare ajutor la instalarea sârmei ghimpate.
- Singur n-aş fi reuşit niciodată, îi spusese Georges.
Acum, restul casei este într-adevăr apărat.
Apărat, da, însă pentru cât timp? Sudoarea şi zgomotele deveniseră din ce în ce mai frecvente. De trei-patru luni, perioadele de repaus începuseră să se scurteze.
vineri, 11 februarie 2011
Indicatori
Indicatori ai îndatorării. Rata îndatorării (Rata datoriilor), poate fi determinată în următoarele variante:
1) Datorii totale / (Datorii totale + Capitaluri proprii + Subvenţii pentru investiţii) * 100
2) Datorii totale / Capitaluri proprii * 100
3) Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an / Capitaluri permanente * 100
4) Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an / Capitaluri proprii * 100
Indicatorii de solvabilitate-îndatorare se exprimă de obicei procentual şi se consideră ca având un nivel care confirmă o stare financiară consolidată atunci când mărimea lor se situează sub limita de 30-40%.
Indicatorul 4) este cunoscut şi sub denumirea de “Rata autonomiei financiare”, a cărei dimensiune cifrică este considerată ca fiind foarte bună atunci când nu depăşeşte 30%. În timp ce rata datoriilor 1) este acceptată ca fiind de o mărime care confirmă în mod practic că nu există riscul de a intra în incapacitate de plată, atunci când are o expresie cifrică situată sub 40%.
Pentru indicatorul denumit “Rata autonomiei financiare” se recurge uneori şi la o altă formă de calcul care dimensionează proporţia capitalurilor proprii în capitalurile permanente sau, în resursele financiare permanente, astfel:
4*) Capitaluri proprii / Capitaluri permanente * 100
Referitor la această modalitate de calcul a ratei autonomiei financiare, notată cu indicativul 4)*, se precizează că diferenţa dintre capitalurile permanente (resursele financiare permanente) de la numitorul raportului şi capitalurile proprii de la numărător este formată din următoarele elemente financiare: datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an şi subvenţiile pentru investiţii. În aceste condiţii expresia 4)* a ratei autonomiei financiare este cu atât mai bună cu cât are o mărime mai apropiată de unitate şi respectiv, proporţia elementelor care diferenţiază cele două tipuri de capitaluri, în capitalurile permanente, este mai redusă. Sau, altfel spus, cu cât datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an sau subvenţiile pentru investiţii, au o valoare mai redusă, cu atât autonomia financiară a agentului economic este mai consolidată.
Contabilitate
Existenţa lichidităţilor la nivelul unei întreprinderi este foarte importantă deoarece o insuficienţă în acest sens are consecinţe atât pentru întreprindere în sensul limitării dezvoltării acesteia, cât şi pentru creditori (întârzieri de plată a dobânzilor, de rambursări, pierderi de creanţe), precum şi pentru clienţi (modificarea condiţiilor de creditare).
La fel ca şi în cazul indicatorilor care dimensionează nivelul relativ al lichidităţii, indicatorii de solvabilitate-îndatorare se calculează pe baza informaţiilor sintetizate în bilanţul contabil sau în situaţia patrimoniului. În principiu, prin solvabilitate se înţelege capacitatea unui agent economic de a-şi onora la scadenţă obligaţiile asumate faţă de creditorii săi. În mod concret însă această capacitate este interpretată prin posibilitatea agentului economic de a face faţă cu totalul activelor de care dispune oricăror obligaţii de plată şi rambursării de datorii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)