Foraje puturi pentru apa

Muriseră? Chiar puteai să fii sigur de asta? Citise că în I gipt fuseseră descoperite, în vasele funerare ale unui mor-mânt, nişte larve pe care puţină umiditate le readusese la viaţă, si asta în ciuda miilor de ani de somn. Poate că tot aşa stăteau lucrurile şi foraje în interiorul vitrinei. într-o zi, insectele pe care le credea uscate vor ieşi din amorţeală şi vor începe să se plimbe de colo până colo. Apucă mânerul şi trase spre el. Era o valijoară din lemn preţios, protejată de colţare din cupru. O deschise.
Pe catifeaua adâncită a alveolelor, stăteau şase brice' drep-te, cu lame sclipitoare. Câte unul pentru fiecare zi a săptămânii. Cel de duminică lipsea. Se afla între degetele statuii. Georges luă briciul de joi şi îl privi îndelung. O lamă frumoasă de oţel, o sabie la scară redusă. Pe mânerul scobit, din corn cizelat, se etalau iniţialele lui Werner Mareuil-Mondesco. Nişte litere mari, legate între ele pe un fond de arabescuri, asemenea unor coloane de templu pierdute în mijlocul vegetaţiei. Georges închise uşurel briciul. Un oţel suedez, călit ca sabia unui samurai. O asemenea foraje puturi apa realizare, atât de perfectă, era aproape de neconceput în zilele noastre. Georges ştia că nu trebuie să mângâie tăişul cu degetul, dacă nu voia să se cresteze până la os. Ca să te razi cu o astfel de armă trebuia să fii perfect stăpân pe tine, şi mâinile să nu-ţi tremure. La cea mai mică greşeală, îţi tăiai beregata. Pielea se deschidea fără să-ţi lase timp să simţi vreo durere... şi era deja prea târziu.
Georges puse briciul în buzunar şi ieşi din cort. Ochii din centrul oglinjoarei îl urmăreau mereu.
„Lasă-mă-n pace!" porunci el în gând. „Dă-mi pace, fiindcă treaba o fac pentru tine. Repar tâmpeniile tale. înţe-legi? Tampeniile tale!"
Deocamdată nu avea de ce se teme, statuia îl va lăsa în pace. Avea o misiune de îndeplinit. Ieşi din vitrină şi îi închise

Scoala de soferi ieftina

Ani de zile, Georges se mulţumise cu o vizită lunară, deschizând puţin uşa sălii şi privind din prag, cu binoclul. Uneori, în zilele de angoasă, fusese asaltat de bănuieli. Oare părul de pe pieptuJ statuii nu devenise mai cărunt decât înainte? Oare barba care îi acoperea obrajii nu devenise mai deasă? O vreme, fusese convins că, după moartea lui Werner, statuia îmbătrânea în locul lui, nemişcată, în acel colţ de savană aflat la adăpost de timp, iar tulburarea lui ajunsese până la limitele insuportabilului.
Alteori îşi spunea că în cavoul familiei fusese scoala de soferi coborât un sicriu gol şi că adevăratul cadavru al tatălui său se afla acolo, de cealaltă parte a geamului, conservat în mod mira-culos prin arta uluitoare a unui îmbălsămător pentru oame-nii bogaţi. Fusese nevoie de multe eforturi ca să se convingă că în sală nu era decât o prea realistă statuie de ceară. De altfel, nu numai el avea această senzaţie stingheritoare. Servitoarele care se succedaseră în casă refuzau treptat să mai aibă grijă de vitrină.
- E prea fragilă, spuneau ele. Mi-e frică să nu sparg ceva. Dar Georges ştia că minţeau. In realitate, le era teamă sa intre în vitrină pentru a şterge de praf colosul de ceară cu torsul plin de cicatrice. Le era frică să nu-1 gâdile cu pămătuful lor, să nu-i provoace o mişcare de mânie, o... Un braţ care se întinde, cu mâna strânsăpe mănerul unui brici lung. Un/ulger circular de oţel, care secţionează un gât şi smulge aşchii de os din vertebrele cervicale.
Georges le înţelegea repulsia. Cu timpul, renunţase, lăsând statuia să se umple încet de praf. Vitrina rămăsese acolo, în inima casei, închistată, performanţă a prostului-gust de care se vorbise mult cândva la seratele mondene. (,,Aţi văzut vitrina lui Mareuil-Mondesco? Dumnezeule, cum poate să fie cineva atât de vulgar?")