Scoala de soferi ieftina

Ani de zile, Georges se mulţumise cu o vizită lunară, deschizând puţin uşa sălii şi privind din prag, cu binoclul. Uneori, în zilele de angoasă, fusese asaltat de bănuieli. Oare părul de pe pieptuJ statuii nu devenise mai cărunt decât înainte? Oare barba care îi acoperea obrajii nu devenise mai deasă? O vreme, fusese convins că, după moartea lui Werner, statuia îmbătrânea în locul lui, nemişcată, în acel colţ de savană aflat la adăpost de timp, iar tulburarea lui ajunsese până la limitele insuportabilului.
Alteori îşi spunea că în cavoul familiei fusese scoala de soferi coborât un sicriu gol şi că adevăratul cadavru al tatălui său se afla acolo, de cealaltă parte a geamului, conservat în mod mira-culos prin arta uluitoare a unui îmbălsămător pentru oame-nii bogaţi. Fusese nevoie de multe eforturi ca să se convingă că în sală nu era decât o prea realistă statuie de ceară. De altfel, nu numai el avea această senzaţie stingheritoare. Servitoarele care se succedaseră în casă refuzau treptat să mai aibă grijă de vitrină.
- E prea fragilă, spuneau ele. Mi-e frică să nu sparg ceva. Dar Georges ştia că minţeau. In realitate, le era teamă sa intre în vitrină pentru a şterge de praf colosul de ceară cu torsul plin de cicatrice. Le era frică să nu-1 gâdile cu pămătuful lor, să nu-i provoace o mişcare de mânie, o... Un braţ care se întinde, cu mâna strânsăpe mănerul unui brici lung. Un/ulger circular de oţel, care secţionează un gât şi smulge aşchii de os din vertebrele cervicale.
Georges le înţelegea repulsia. Cu timpul, renunţase, lăsând statuia să se umple încet de praf. Vitrina rămăsese acolo, în inima casei, închistată, performanţă a prostului-gust de care se vorbise mult cândva la seratele mondene. (,,Aţi văzut vitrina lui Mareuil-Mondesco? Dumnezeule, cum poate să fie cineva atât de vulgar?")

Panza de paianjen

Pânza aceea de păianjen arăta destul de ciudat în mijlocul statuilor de marmură, al covoarelor şi al oglinzilor înalte, dispuse de-a lungul coridorului. Dintr-o dată, divinităţile mito-logice ale Renaşterii păruseră prizonierele unui ghetou ciudat, aflate în aşteptarea unei exterminări apropiate. Acest gând îl liniştise momentan pe Georges şi îl făcuse să se lase cuprins de euforie, chiar dacă stia că adevăratul prizonier era el si numai el...
Da, munciseră din greu, cu mâinile protejate de nişte mănuşi vechi, dar spiralele rebele ale sârmei ghimpate le sfâşiaseră de mai multe ori hainele, crestându-le dureros pielea.
De fiecare dată, Georges avusese impresia că nişte colţi mici i se înfigeau în carne, ca să-i sfâşie muşchii, şi nu-şi putuse reţine o tresărire de panică. Exact ceea ce avea să se întâmple într-o zi, dacă pierdea controlul asupra situaţiei. Din fericire, Sarah era acolo, Sarah care îl salva de greşeli, de uitări, de absenţe. Tensiunea nervoasă pe care o suporta de atâţia ani îl lăsa din ce în ce mai des lipsit de apărare, de reflexe, incapabil să ia o hotărâre. Era cât se poate de conştient că, fără ajutorul
ei, s-ar fi îndreptat spre catastrofă. Prezenţa fetei era o adevărată binecuvântare.
-    Eşti aghiotantul meu, îi spunea el în glumă.
-    Sunt infirmiera ta, îi răspundea ea. Ştii bine că, fărâ îngrijirile mele, ai duce-o şi mai rău.
Cu siguranţă că avea dreptate. Oricum, se dovedise de mare ajutor la instalarea sârmei ghimpate.
-    Singur n-aş fi reuşit niciodată, îi spusese Georges.
Acum, restul casei este într-adevăr apărat.
Apărat, da, însă pentru cât timp? Sudoarea şi zgomotele deveniseră din ce în ce mai frecvente. De trei-patru luni, perioadele de repaus începuseră să se scurteze.